La Bucureşti, capitala României, tot ce am văzut era nou pentru noi. Bulevardul Magheru, cu magazine luxoase unul după altul, Bulevardul 6 Martie, cu cinematografele unul lângă altul, parcurile Cişmigiu, Libertăţii, Herăstrău, cu verdeaţă luxuriantă şi flori, Opera Română, Arcul de Triumf, Piaţa Unirii, Snagovul... Este micul Paris! Oraşul este dominat de verdeaţă, împodobit cu o serie de lacuri mari şi mici, unul legat de altul, ca un lanţ de perle strălucitoare.

Ministerul Învăţământului din România a acordat o mare atenţie şi a purtat multă grijă studenţilor chinezi. Băieţii au fost cazaţi la căminul „Carpaţi", din plin centrul capitalei, vizavi de vechiul local al Universităţii, iar fetele – la „6 Martie". La început, stăteam 5-6 într-o cameră. După o bucată de timp, am început să locuim cu colegii români, pentru a beneficia de un mediu lingvistic favorabil. Am avut relaţii amicale cu aceştia. Un coleg de cameră de la Facultatea de Filologie avea familia la Ploieşti. Altul la Giurgiu. În fiecare sâmbătă ei plecau acasă, iar la întoarcere, duminică seara, aduceau deseori must, vin, pere, mere, cozonac şi ne invitau să gustăm împreună. Într-o vacanţă ne-au invitat chiar să facem o vizită la părinţi, care ne-au tratat ca pe copiii lor, cu preparate culinare specifice, ţuică şi palincă de casă, fructe culese din curte şi legume şi zarzavaturi cultivate pe terenuri particulare.

Îmi aduc aminte că, pe vremea aceea, mâncam la o cantină aflată undeva lângă Teatrul „Ion Luca Caragiale". Ulterior am luat masa la o cantină-restaurant specială pentru studenţii străini, aflată lângă Ateneul Român. Preparatele culinare ale bucătăriei româneşti erau friptură, cotlet de vită, pui, sarmale cu mămăliguţă, ardei umpluţi, mititei, musaca, ciorbă ţărănească, ciorbă de burtă, chifteluţe şi pâine proaspătă. Tineri de 18-19 ani, cum eram noi, le mâncam cu mare plăcere şi poftă, mai ales că în 1964, China abia ieşise din 3 ani de calamităţi naturale (între 1959-1961) şi se resimţea încă o penurie de alimente. A da mâncare pe săturate pentru 650 de milioane de guri era o sarcină grea pentru guvernul chinez. Pentru chinezii de rând, a avea carne la fiecare masă, fructe şi prăjituri în fiecare zi, era doar un vis. In două-trei luni, eu şi colegii mei am pus pe noi câteva kilograme în plus!

Cursurile se ţineau la Universitatea Bucureşti, prestigiosul aşezământ de învăţământ superior din România şi într-o clădire care adăpostea Facultatea de Limbi Orientale, pe strada Pitar Moş, în spatele cinematografului Patria. Cu toate că luasem note mari la rusă şi engleză, în şcolile medii sau facultăţile din ţară, despre limba română, însă, nu aveam nici o idee. Nu cunoşteam nici măcar o literă din alfabetul limbii române! Nici profesorii români nu cunoşteau limba chineză. Ei predau cursurile direct în limba română, câteodată cu ajutorul limbii ruse sau desenau pe tablă. Se poate închipui cât de greu învăţam limba română şi câtă răbdare au avut cu noi profesorii români - Maria, Şteriu, Buznea, Gheorghe Doca, Rodica Bogza, Cristofor şi alţii care ne-au fost primii profesori. Am început cu ABC-ul şi am perseverat cu multă dârzenie.

Imi aduc aminte că în seara Crăciului din anul 1965, eu împreună cu câţiva colegi au fost invitaţi acasă la profesoara Buznea, de pe Bulevardul Magheru. Soţul său este un actor renumit la Teatrul Notara din Bucureşti. Profesoara Buznea, cu părul blond, avea o casă foarte frumoasă, cu mobilă scumpă, numeroase vaze şi obiecte de artă. Nu a lipsit nici pomul de iarnă înalt de peste un metru şi împodobit cu becuri multicolore. Ne-a tratat ca pe copiii săi, cu căldură şi prietenie, pregătind multe preparate savuroase, prăjituri şi fructe. Am văzut şi simţit pentru prima dată cum este sărbătorit Crăciunul acasă în România şi în Europa. Pentru că la noi nu se sărbătorea atunci Crăcinul. Acum da.