Astfel, în vara anului 1969, am terminat facultatea şi am revenit în patrie. Toţi absolvenţii, dar şi cei care se întorseseră în 1967 în ţară, nu au fost repartizaţi să lucreze. Pentru că „revoluţia culturală" nu se terminase, instituţiile centrale şi ministerele încă nu aveau nevoie de translatori. Astfel, tot cu grija personală a premierului Zhou Enlai, toţi absolvenţii care au studiat limbile străine, indiferent unde, în străinătate sau în ţară, au fost trimişi să muncească în fermele agricole ale armatei din suburbiile oraşului Tangshan, provincia Hebei, la o distanţă aproximativă de 180 de kilometri de capitala Beijing, unde munceau pe câmp, la orezării, grădini legumicole, crescătorii de porci sau păsări, făceau instrucţiuni militare şi îşi exersau totodată cunoştinţele de limbi străine. Orezul cultivat aici era de cea mai bună calitate dintre toate soiurile de orez cultivate atunci în ţara noastră.

Aici erau terenuri mlăştinoase de pe litoralul Mării Bohai. Terenurile erau alcaline şi desţelenite, cu puţini ani în urmă, de unităţile militare. Aşadar, condiţiile de locuit şi muncă erau foarte dificile. Casele cu acoperiş de paie şi cărămizi de lut erau căminele noastre. Într-o cameră de vreo 15 metri pătraţi, dormeam 6-7 flăcăi sau fete. Iarna era geroasă, făceam foc cu cărbune pentru încălzire. Pentru masă, ne puteam sătura cu orezul de calitate, cu carne de porc, pui, ouă cu legume şi zarzavaturi, crescute şi cultivate de noi la fermă. Erau foarte proaspete şi gustoase. Noi studenţii eram organizaţi ca la armată, în grupă, pluton, companie, regiment, divizie... Comandanţii de pluton şi cei de rang superior lor erau , militari, trimişi de armată. Programul pe zi era elaborat şi executat ca la armată, cu disciplină severă. La masă, muncă, şedinţă, ne deplasam rânduiţi în grupă. Chiar şi la filmul care se proiecta în fiecare sâmbătă seara pe terenul de baschet, vroiam nu vroiam, toţi trebuia să mergem şi să ne aşezăm pe scaunele rânduite frumos. Uneori, noaptea la ora 12, toţi tinerii erau treziţi la chemarea gornistului şi în două trei minute ieşeam la aliniere cu plapuma frumos legată în spate, fiind gata să alergăm în beznă spre „un obiectiv de luptă". Sunt multe scene amuzante, unii s-au îmbrăcat cu pantalonii altora, alţii nu şi-au găsit pantofii...

Cu toate că condiţiile erau grele, noi ne-am simţit satisfăcuţi şi mulţumiţi pentru această experienţă unică în viaţă, utilă creşterii şi maturizării noastre în anii următori. Prin această lecţie, am înţeles că munca este glorioasă, viaţa nu este uşoară; cu această cupă băută, vom putea îndura toate gusturile vieţii: acrişor, dulce, amar şi iute.

De la sfârşitul anului 1969, aceşti tineri au început să fie repartizaţi, unii la Radio Beijing (astăzi Radio China Internaţional), alţii la Agenţia de presă China Nouă, la Ministerul Apărării Naţionale şi la alte instituţii. O parte din ei au fost trimişi la şcoli medii să predea elevilor cursurile de limbi străine, matematică, fizică etc, aşteptând să fie repartizaţi în unităţile unde vor lucra în limbile străine învăţate.